Familia Tót

În introducerea romanului său, publicat în 1966, István Örkény scrie: „Dacă un popor este obişnuit să-şi suporte soarta, e bineînțeles greu să-l găseşti vinovat pentru că se resemnează până la extenuare. (…) Există popoare fericite: ele sunt cele care s-au revoltat la timp. Noi suntem din specia celor care nu se revoltă la timpul potrivit. Eu asta cred –  şi familia Tót este un exemplu, că singura ieșire a omului este prin faptă.”

Ieşirea invocată de István Örkény nu se vede în Mátraszentanna, micul sat de munte care, deşi nu poate fi localizat pe vreo hartă, dezvăluie cum alunecarea într-un coşmar a devenit şi încă poate deveni realitate, oricând şi oriunde. În Mátraszentanna, alunecarea / căderea a îneput cu aşteptarea şi a continuat cu resemnarea. Aşteptarea întoarcerii acasă a celor plecaţi să lupte pe frontul celui de Al Doilea Război Mondial. Şi familia Tót aşteaptă, îl așteaptă pe Gyula, singurul lor fiu. Dar de pe front vine Maiorul, care va fi găzduit de familia Tót, la rugămintea fiului. Un musafir lovit de o violentă sminteală, acea formă de stricăciune a minţii care instaurează coşmarul şi care aminteşte de vorba lui Matei Evanghelistul: „Vai lumii, din pricina smintelilor!”. Şi vai de familia Tót, care de frică şi de dragul fiului suportă regimul de teroare impus de nemăsuratul orgoliu al unui ofiţer sărit de pe fix. Vestea morţii fiului pe front vine prea târziu, gesturile de revoltă sunt zadarnice, căci sminteala hrănită şi crescută din dezinformare şi frică a devenit o forţă distrugătoare de neoprit. Aşa cum incontrolabilă şi de neoprit poate deveni şi forţa distrugătoare a smintelii din vremurile noastre,  pe care le trăim sub semnul dezinformării şi al fricii şi în care ne lamentăm cu toţii, precum Hamlet: „Vremea / E scoasă din ţâţâni. Ah, ce blestem / Că eu n-am fost născut ca s-o întrem!”.

Piesa a fost pusă în scenă cu permisiunea Proscenium Szerzői Ügynökség /Agenţia pentru Drepturi de Autor Proscenium