Iulia Popovici kritikája az Alice című előadásunkról

Iulia Popovici kritikája az Alice című előadásunkról

A román színházi szakma egyik legfontosabb kritikusa, az Observator Cultural állandó munkatársa, Iulia Popovici egy sajátos nézőpontból gondolja tovább a Bocsárdi László által rendezett Alice című színházi koncertet.

A kritika az Observator Cultural honlapján jelent meg, és csak román nyelven érhető el.

 

Iulia Popovici: 

O Alice și mai mulți Colibri (de fapt, doar unul…)

Adevărul e că, în primele zece minute, cel puțin, muzica îți cam dărîmă urechile – dar s‑ar prea putea să fie (să fi fost) din cauza acusticii sălii de la „Tamási Aron“. Fiindcă, altminteri, aș spune că cei de la sZempöl – autorii și „prestatorii“ muzicii din Alice – sînt tot ce se poate găsi pe aceste meleaguri mai aproape de teatralitatea jucăuș-macabră a Tiger Lillies (doar că în maghiară).

Alice (produs de Teatrul „Tamási Aron“ din Sfîntu-Gheorghe) e o dramatizare-adaptare după, desigur, Alice în Țara Minunilor a lui Lewis Carroll, un spectacol-concert multimedia în regia lui László Bocsárdi, cu totul și cu totul atipic în primul rînd pentru Bocsárdi însuși, un „mohican“ al teatrului de artă, al interpretărilor de text clasic și al realismului psihologic (să zicem). Atipic, începînd cu însuși faptul că Alice e o experiență multimedia, cu videomapping live în rezonanță directă cu muzica, personajul principal al spectacolului, în care deambulările și trăirile interioare ale eroilor sînt relegate exterior cocteilului de sunet și imagine; sînt literalmente proiectate pe pereți. Construind o poveste despre (cît de banal sună!) maturizare (forțată, pînă la urmă, de o traumă: plecarea de acasă/rătăcirea lui Alice), identitate, descoperirea iubirii, producția ia forma unei călătorii a sinelui, în care spectatorul (cel adolescent, căruia i se adresează producția) o însoțește pe Alice visceral, emoțional mai mult decît rațional-observațional. Muzica e un fel de decorporalizare a vocii interioare a lui Alice, de care adeseori ea însăși pare că nu e perfect conștientă, iar teatralitatea, de care spuneam, nu doar a partiturilor sZempöl Offchestra, ci și a membrilor ei (unii sînt actori ai teatrului din Sfîntu‑Gheorghe) este vitală în multiplicitatea de planuri intersectate în care funcționează spectacolul. În plus, pentru toate personajele muzica pare să funcționeze drept o expresie a vocii interioare, un contrapunct pentru ceea ce pot să-i spună direct lui Alice, o manifestare a inconștientului – a, cum ar veni, autenticului pe care nu și-l permit.

S-ar putea să pară rizibil, dar în sistemul teatral din România, o „îndrăzneală“ ca cea de acum de la „Tamási Áron“ e ceva extrem de surprinzător – inclusiv pentru faptul că o distribuție care, exceptînd-o pe protagonistă, joacă tot spectacolul cu măști (autoexcluzîndu-se, cum ar veni, din toate contextele de posibilă premiere și necesitînd un joc apt să compenseze lipsa expresivității faciale, conexiunea ochi în ochi, de care toți actorii se achită minunat) nu e ceva ce întîlnești la tot pasul în cazul unui regizor cu atenția pentru individual și psihologic a lui Bocsárdi. Alice (jucată de, cred, debutanta – oricum, foarte tînăra – Korodi Janka, excelentă mai ales dacă luăm în considerare ritmul spectacolului și poziția centrală unică pe care-o are ea) este singura care nu poartă măști din același motiv pentru care e singura care-și păstrează numele – pentru că Alice e în căutarea sinelui ei adult, în contrast cu cei pe care-i întîlnește, tentațiile compromisului, a renunțării la sine. Mai mult, scena oglinzii e recreată nu cu oglinzi, ci cu trei Alice, din care doar una e cea „adevărată“, autentică, nedistorsionată de tentațiile compromisului maturizării – și asta, fără nici o alunecare în caricatură: de fapt, toate cele trei Alice sînt posibile. La fel cum toate tentațiile pe care le întîlnește Alice sînt opțiuni posibile – nu e simplu, nu e de la sine înțeles drumul tinerei fete…

Dacă n-a fost, cumva, foarte evident, Alice e un spectacol destinat adolescenților, iar structura lui nu e deloc una narativă clasică. Pe lîngă muzică (ea asigură firul interior al spectacolului, arhitectura lui de emoții), proiecțiile de videomapping în timp real – în regim de concert de muzică, nu de decor virtual – (autor: András Rancz), costumele Zsuzsannei Kiss și decorul lui József Bartha, ca și coregrafia intensivă a lui Noémi Bezsán contribuie la o experiență viscerală, parțial solicitînd abandonul raționalității și al căutării de semne teatrale convenționale, o experiență cu totul neașteptată și… încîntătoare. De văzut chiar și de către spectatorii nevorbitori de maghiară și victime ale subtitrării…

(…)